miercuri, 26 iunie 2013

Jurnalul lui Bandit - episodul 2

 25.06.2013

 Rămăsesem la semi-capitulat. Probabil sunt aşa priceput la a mă preface, încât ei chiar mă cred. Şi eu m-aş crede dacă m-aş vedea cu ochii aia mari cât nişte măsline cum miaun şi frământ mocheta, uitându-mă fix la ei. Ideea centrală e că de când le aplic tratamentul ăsta cu mieunat excesiv imediat ce intră pe uşă îmi dau şi mai multă atenţie ca înainte.
Miau.
Ce-i pisic, ce-ai păţit? Cine-i acolo frumosul si pufosul mamei?
Miaaaaauuu miauuu (notă către eu: doar dacă-ţi mai cresc 2 picioare şi coadă poţi să zici că eşti mama mea. Până atunci mai aşteaptă)

 Şi de aici timp de vreo 30 de minute alergăm prin casă..adică mai mult ea. Sau el. Sau amândoi. Eu doar stau la pândă şi sar când e necesar. Nu văd rostul de a consumă energia inutil. Şi-aşa uneori ajung să obosesc şi gâfâi şi după aia stau leşinat şi caut răcoarea.

  Mai nou, am descoperit un nou pătuc. Ăla de mi l-au amenajat ei pe fotoliu nu-mi place, chiar dacă e la înălţime şi uneori, noaptea când ei dorm, mă urc acolo şi le dau câte o lăbuţă în cap să-I trezesc. Fără să am vreun motiv anume, doar pentru că pot.
 Revenind, ziceam de nou pătuc. Chiuveta din baie e fix pe măsura mea. Şi de cele mai multe ori mă instalez acolo când presimt că ar avea ei treabă la chiuvetă.

 Pe mama (pardon, nu-I mama mea) o şi păzesc când îşi face baie/duş, nu cumva să se scurgă în canalizare. Stau ori în chiuvetă şi o urmăresc, ori pe marginea căzii, gata să dau o lăbuţă de ajutor.

 Miercuri şi joi s-au purtat discuţii aprinse în casă, agitaţie, telefoane, chiar şi 2 bagaje. A venit şi o persoană necunoscută pe la noi. Iniţial am vrut să fug, dar apoi am văzut că vorbea drăguţ cu mine şi avea şi fustă neagră. Deci, am fost nevoit să mă pisicesc pe lângă ea şi să-I lipesc cât mai multă blană de fustă. După ce a plecat musafira, cuşca aia a apărut din nou în cameră. Ceva se întâmplă. Suspect.

 Vineri 21.06.2013

 Au venit de la muncă mai devreme şi tot gesticulează. Eu îi urmăresc de sub scaun cu atenţie. Ăla slab tot se uită spre mine şi-mi face semn spre cutie. Na că nu vreau! Ce-ai să-mi faci?! Miroase a ceva bun dinspre cutie. Pui, dacă nasul meu nu se înşeală..trebuie să intru să verific. Nom nom e b...ce faceţi? De ce m-aţi închis aici, unde mă duceţi?!

 Update 24.06.2013

 Dragi cititori. Tin să vă anunţ că umilii mei supuşi (ăia de au falsa impresia că eu îi consider €œmami şi €œtati) m-au dus în concediu. La mare. Regret că totuşi n-am avut posibilitatea de a merge la plajă, mai vedeam şi eu o gagică, sau măcar vreun peştişor. Dar chiar şi aşa nu mă plâng, am fost tratat ca un prinţ. Ziua debuta cu un somn luuung şi odihnitor pe pervazul ferestrei, scăldat în raze de soare. La prânz, program de joacă, plus servit masa. După-amiază somn din nou, de data asta tot la pervaz, dar fără soare, doar nu voiaţi să mă pârlesc?! (lucru care nu-l pot spune şi despre ei, că arată cam ciudat, par a fi scăpaţi în ceva vopsea de ouă, cel puţin a€œtati”). Briza aia de mare mi-a dat totuşi organismul peste cap. Am mâncat în 3 zile mai mult decât ar trebui să mănânce un motan bine, care se respectă şi ţine la siluetă.

 În orice caz, ne-am întors acasă. Ne-am pus la joacă. €œMami stătea pe pat, €œtati încerca să mă €œ'pescuiasca' cu undiţa . Şi m-a pescuit cu undiţa aşa de bine încât într-un avânt mai puternic, am planat ca o veveriţă zburătoare spre faţa €œmamei. M-am oprit cu gheruţele în părul ei, ce-i drept m-am cam agăţat, după cum arăta şi firicelul de sânge de i-a apărut pe frunte. Când a văzut că s-a îngroşat treaba, €œtati m-a luat în braţe şi ne-am aşezat amândoi în fotoliu, ca nişte băieţi cuminţi ce suntem şi ne-am luat mutriţa de îngeraş de serviciu. Mami a început să radă, a mormăit ceva printre dinţi înspre noi şi a plecat zâmbind spre baie. Unde, bineînţeles că am urmat-o şi noi, asistând-o de pe vasul de toaletă.
 Atât pentru săptămâna aceasta.

Semnat,
 Bandit

Jurnalul lui Bandit - episodul 1

 18.06.2013
 
 Ziua de 7 iunie a început ca oricare alta. M-am jucat cu fraţii mei, am mâncat, am dormit, ne-am jucat iar. Dar nimic nu prevestea ce urma să se întâmple. Pe la ora 8 a sunat interfonul şi în casă au apărut iar cei doi străini care veniseră şi cu 3 zile înainte. Simpatici ei aşa, dar nu m-am obosit să le dau prea multă atenţie. Asta până când m-am trezit în cuşca de transport cu ei uitându-se prin crăpături la mine. Am zis că fie, poate e un nou mod de joacă. Deşi joaca aia a durat vreo jumătate de oră, timp în care am realizat că nu mai sunt acasă şi că prin grilajul de la cuşcă văd muuulte lumini care trec repede pe lângă mine. Apoi am ajuns într-o casă. Străinii mi-au deschis uşiţa şi se tot uitau insistent la mine. Eu am ales să nu mă uit la ei >:).

 Primele 2 zile m-am asigurat că ziua nu mă văd la ochi şi că noaptea alerg, mă caţăr, dărâm prin casă, în aşa fel încât să nu poată dormi. Apoi luni dimineaţă, cei doi au dispărut pe rând, lăsându-mă singur. Bucuria mea, am putut să explorez mai bine. Saaau..nu. Pentru că m-am băgat ca un explorator ce sunt după maşina de spălat. Şi n-am calculat că am fundul cam mare şi n-o să-mi mai rămână loc de întors. După ceva timp s-a auzit uşa şi un glas care mă strigă. Apoi gălăgie prin casă. Apoi un cap care se uită lung la mine. Operaţiunea de salvare a fost scurtă, mutat maşina, luat în braţe (părea plăcut, dar am ales să scuip şi să fug sub masă ca să nu le dau impresia că începe să-mi placă de ei). A2a zi dimineaţă am vrut să repet figură cu maşina de spălat, da' ăla slab şi înalt a băgat chestii după ea ca să nu mai încap. Las că mă ocup eu şi de el.
 Revin cu noutăţi: aseară m-am apucat să zgreptan sacul cu mâncare, îmi plăcea cum foşneşte, dar urâţii aia 2 l-au luat şi l-au dus în balcon. De ciudă mi-am făcut nevoile în faţă uşii la baie. Ha! Cine e şeful acum?!
 Surprinzător, a mai trecut o săptămâna acasă la ei. Parcă nu-s aşa răi cum mi se păreau la început. Se joacă cu mine seara până mă trântesc leşinat pe jos şi gâfâi ca un câine. Mai greu e, că degeaba mă miorlăi şi pun privirea de milog că nu-mi dau nimica bun din ce mănâncă ei. Mi-au dat într-o singură seară o cireaşă, dar aia a devenit material de joacă.
 Fata aia tot vine să mă scarpine între urechi.. Încă nu m-am hotărât dacă o plac sau nu. Deşi e bine când mă scărpina. O dată am şi lăsat garda jos şi am dat şi burtica la scărpinat. Dar m-am redresat repede şi am scuipat-o ca să menţin aparenţele.
 Update pisicesc: ieri 17.06.2013 am capitulat. Mă rog, doar le dau impresia asta. Când au venit de la muncă am început să miorlăi de parcă venea sfârşitul lumii. Şi ei s-au agitat o mulţime să-şi dea seamă ce am. Mi-au pus apa proaspătă, mi-au mai pus mâncare, mi-au curăţat nisipul. Nu-i destul. Miorlăi încă puţin. Perfect. A venit la mine să mă mângâie. Şi-a făcut curaj să mă ia şi în braţe. Surprinzător, dar e bine. Ohh, dar ce-mi face? Pe ce buton a apăsat de mi-a pornit motorasele?
 După cum spuneam semi-capitulat. După 5 minute de alintat am fugit şi i-am invitat la joacă. Şi ca de obicei, aveau şi ei chef. Cred că o să îmi placă de ei şi pe termen lung

Semnat,
Bandit
 
 

Jurnalul lui Bandit - episod pilot

De aproape un an de când locuim în Bucureşti, am tot analizat şi re-analizat posibilitatea adopţiei unei pisici. La început voia el şi nu voiam eu (de fapt eu visam la o herghelie de pisici torcacioase, dar încă puneam sub semnul întrebării intenţiile prinţului). Apoi, pus pe gânduri de gândirea mea mult prea analitică, n-a mai vrut el, deşi mă boceam aproape zilnic.
 Asta până în mai, când i-am pus în vedere că ori NE luăm pisică, ori o să vina într-o zi de la muncă şi o să găsească o pisică.
 Bun. A băgat la cap. Bineînţeles că aveam şi pata pusă pe un pisoi, trecut de 1 anişor, frumos, pufos, torcacios. O contactăm pe d-na care se ocupă cu plasarea lui spre adopţie, ne trimite un chestionar, dăm mail înapoi cu răspunsurile, aşteptăm. Vreo 3 zile. Timp în care mail-ul meu a "suferit" refresh-uri din minut în minut. Nimic. Apoi răspunsul "nu sunteţi potriviţi pentru adopţie, aveţi doar!! 24 de ani, situaţia dumneavoastră este instabilă pentru că staţi în chirie, nu aveţi plase la geamuri." Punct.
 Şi de aici dă-i cu bocete. Că, de ce tanti aia e rea? Că ce, dacă am doar 24 de ani asta înseamnă că-s incapabilă să am grijă de un pisic, şi că tre' să ajung bătrână şi acră ca să mă încadrez pentru adopţie? Că ăia cu plasele erau programaţi să vina fix în ziua de ne-a răspuns ea negativ la mail. Şi că acuma avem şi plase da' nu ne dă nimeni pisică. Şi-am ţinut-o în bocete vreo 3 zile, sub influenţa deciziei supreme că nu suntem apţi. Colegii de muncă au crezut iniţial că am avut un deces în familie, până am deschis eu gura, după vreo 2 zile de uitat urât şi smiorcăit în şerveţele pe la colţuri.
 La vreo săptămâna vine printu' acasă tot entuziasmat că a mai căutat el pe diverse site-uri de astea de adopţii că a văzut un pisoi scump tare şi că să ne interesăm de el. Eu cu o falcă-n cer una-n pământ mă apuc de bocit şi mă-nfig cu cornu-n pernă, urlând, că nu o să ne dea nimeni niciodată pisică. El mormăie ceva spre mine, deschide mail-ul lui şi începe să tasteze.
 Bineînţeles că nu mă rabdă curiozitatea să nu arunc un ochi spre ce scrie el. Şi citesc una din primele fraze, apoi mă apucă bocitul şi mai tare, convinsă fiind că acum chiar nu o să ne mai dea nimeni vreodată o pisică spre adopţie. Ca să vă faceţi şi voi o idee de ce reacţia asta, fraza suna cam aşa "Mă numesc Gabi şi vă contactez pentru a vă cere câteva informaţii despre adopţia unei pisici. Caut să adopt o pisică, fiind animalele mele de companie preferate". Şi uite aşa, am avut în faţă ochilor imaginea unui copil de clasa a3a care se chinuie să scrie o compunere despre animalul său preferat :)).
 Surprinzător, am primit răspunsul foarte rapid. Cam aceleaşi întrebări, cam aceleaşi răspunsuri, diferenţa fiind că acum aveam plase (yes!). Şi suntem invitaţi la vizită oficială, să-l cunoaştem pe Bandit.
 Ajungem, intrăm, suntem ignoraţi total de posibilul viitor membru al familiei.Corina, căreia dorim să-i mulţumim din tot sufletul pentru că a avut bunăvoinţă să ne dea o şansa şi care-l ţinea în foster de jumătate de an, ne bagă-n toţi sperieţii cum că e agitat şi bla bla.
 Plecăm. În drum spre casă, încercam să ne convingem reciproc că n-are cum să fie aşa de rău şi că doar n-om adopta fix noi un pui de drac. Unde mai pui, că se vedea de la o poştă că adoptatoarea curentă era foarte ataşată de el şi toată caracterizarea aia negativă, era modalitatea ei de a se agăţă cât mai mult de posibilitatea de a-l păstra. După o noapte de discuţii, ajungem la concluzia că vineri, mergem să-l luăm.
 Şi l-am luat, are aproape 3 săptămâni de când e la noi şi e un alintat şi jumătate.
 Iar numele i-a rămas Bandit. Era predestinat.


Photo: https://www.facebook.com/thecatroom
 Multumim Corina si Camera cu Pisici